Operaţiunile     militare     din     timpul          Marelui     Război     au     înregistrat,     în     premieră,   bombardamentele   aeriene   şi atacurile cu substanţe toxice.        Peste  100.000  de  tone  de  gaze  letale au   fost   aruncate   în   luptă.   Din   cauza   efectelor   devastatoare,   acestea   nu   i-au   afectat    doar    pe    combatanţi.    Ororile    suferite   de   populaţia   civilă   pe   durata   Primului  Război  Mondial  au  determinat,  în    perioada    interbelică,    luarea    unor    măsuri  de  protejare  a  necombatanţilor  în  caz  de  conflicte  armate.  Alături  de  alte  ţări, şi România s-a aliniat acestei politici.      Astfel, pe 28 februarie 1933, regele Carol al II-lea a semnat Înaltul Decret Regal nr. 468,  prin  care  se  aproba  „Regulamentul  de  Funcţionare  a  Apărării  Pasive  contra  atacurilor  aeriene”.  Scopul  acestuia  era  acela  de  a  „limita  efectele  bombardamentelor  aeriene  asupra  populaţiei şi  resurselor  teritoriului,  fieasigurându-le  protecţia  directă, fie  micşorând  eficacitatea  atacurilor”.  Apărarea  Pasivă  a  devenit  o  armă  de  sine  stătătoare,  iar  momentul  este  considerat  a  fi  data  de  naştere  a  Protecţiei  Civile  în  România.       Conceptul  de  protecţie  civilă  a  evoluat  de  la  „apărare  pasivă”  la  „apărare  localăantiaeriană”,  în  1952,  apoi  de  la  „apărare  civilă”  în  1978 , la „protecţie civilă” în 1996. Perioada următoare, până   în   2004,   a   condus   la   schimbări   în   domeniul   protecţiei  civile,  prin  elaborarea  Legii  nr.  481/2004,  aflată   în   concordanţă   cu   principiile,   scopurile   şi obiectivele  prevăzute  în  Strategia  Internaţională  pentru  Prevenirea    Catastrofelor,    adoptată    de    Adunarea    Generală    ONU,    precum    şi    cu    cele    stabilite    de    mecanismele în domeniu ale Uniunii Europene.        Din  decembrie  2004,  misiunile  Protecţiei  Civile  au fost preluate de către Inspectoratul General pentru Situaţii   de   Urgenţă,   având   ca   obiectiv   principal  
profesionalizarea şi creşterea capacităţilor operative ale celor două componente de bază – pompieri şi  protecţie  civilă  –  pentru  a  fi  în  măsură să  ofere  o  mai  bună  securitate  şi siguranţă cetăţenilor şi comunităţilor din care fac parte.           De  la  înfiinţare  până  în  prezent,  indiferent  de  apartenenţa  la  diferite  ministere  sau  denumirile pe care le-a avut, Protecţia Civilă a rămas o componentă de bază a sistemului securităţii naţionale, destinată prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării  populaţiei,  bunurilor  şi  mediului  împotriva  efectelor  negative  ale  situaţiilor  de  urgenţă,  conflictelor  armate  şi  înlăturării  operative  a  urmărilor  acestora,  precum  şi  în  scopul asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.         Numităşi ARMA  VIEŢII,  având  ca  deviză  motto-ul  ”CU  VIAŢA  MEA  APĂR VIAŢA”, la cei 82 de ani de existenţă, protecţia civilă se prezintă ca o structură capabilăsă  asigure  un  climat  de  încredere  şi  siguranţă  cetăţenilor,  îndeplinind  rolul  profund  umanitar  pentru  care  a  fost  creată:  apărarea  populaţiei,  bunurilor  materiale,  valorilor  culturale şi  mediului  ambiant  în  situaţii  de  război,  calamităţi  naturale  şi  catastrofe  tehnologice. 1 MARTIE – ZIUA MONDIALĂ A PROTECŢIEI CIVILE         Prima  atestare  istorică  a  Organizaţiei  Internaţionale  a  Apărării  Civile  este  datată  în  1931,  anul  în  care  generalul  medic  francez  Georges  Saint-  Paul  a  înfiinţat  la  Paris  fundaţia  „Asociaţia  Leii  din  Geneva”  (Lieux  de  Geneva  Association)  sau  „Geneva  Zones” (Geneva fiind sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor).         Prin  înfiinţarea  acestei  fundaţii,  acesta  a  vrut  sa definească zonele neutre sau oraşele deschise în care  unele  categorii  de  populaţie  civilă să  se  poatărefugia  pe  timpul  războiului.  El  s-a  gândit,  în  mod  special,  la  femei,  copii,  bolnavi  şi  persoane  în  vârstă.  Ideea  fondatorului  „Geneva  Zones”  a  fost,  de  fapt,  să  creeze  în  toate  ţările  zone  de  siguranţăbine  demarcate  sau  localităţi  stabilite  pe  o  bazăpermanentăşi  recunoscute  ca  atare,  încă  din  timp  de pace, prin înţelegeri bilaterale sau internaţionale.    Acest program a fost prezentat pentru prima datăînainte  de  anul  1929  de  Georges  Saint-Paul  (îl  găsim consemnat într-un jurnal medical, în articole de  ziar,  precum  şi  în  documentele  a  numeroase  conferinţe).           Mai  târziu,  în  anul  1935,  la  iniţiativa  „Geneva  Zones Association”, Parlamentul Francez a adoptat în unanimitate o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor „să  studieze  modalităţile  de  creare  în  fiecare  ţară, în  funcţie  de  înţelegerile  ratificate  prin  Liga  Naţiunilor,  localităţi,  locuri  si  zone  care,  în  caz  de  conflicte  armate,  să  fie  apărate  de  toţi  combatanţii şi  folosite  pentru  tratative  militare…”.
    Generalul  medic  Georges  Saint-Paul  a  murit  în  anul  1937,  dar,  la  rugămintea  sa,  Asociaţia  a  fost  transferata  de  la  Paris  la  Geneva  şi  a  devenit  Asociaţia  Internaţionalăpentru  Protecţia  Populaţiei  Civile  şia  Construcţiilor  Istorice  pe  Timp  de  Război  sau  Conflicte   Armate.   Dintre   realizările   asociaţiei   sunt   consemnate   intervenţiile   între   beligeranţii din Războiul Civil din Spania (1936) şi din conflictul Chino-Japonez (1937), când a obţinut crearea de zone neutre pentru unele categorii de necombatanţi din Madrid şi Bilbao precum şi din Shanhai şi Nanking. Cu toate că experienţa a fost foarte limitată, s-a arătat că zonele neutre pot oferi condiţii sigure pentru populaţia civilă.         Deşi  în  numeroase  articole  şi  la  conferinţele  internaţionale  fondatorii  asociaţiei subliniau:  „Înainte  de  începerea  războiului,  înainte  ca  ostilităţile  să  fie  declarate,  este  necesar şi  merită să  se  determine  în  ce  mod  li  se  pot  micşora  suferinţele  multor  combatanţi şi  populaţiei  civile…  când  razboiul  a  început,  când  violenţele  lovesc,  este  prea târziu”, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial beligeranţii nu au acceptatcrearea şi recunoaşterea de zone neutre.        În   anul   1947,   Asociaţia   Internaţională   pentru   Protecţia   Populaţiei   Civile   şi   a   Construcţiilor   Istorice   pe   Timp   de   Război   sau   Conflicte   Armate   publică   lucrarea   „Războiul   modern   şi   Protecţia   Civilă”,   un   adevărat   manifest   public.   Lucrarea   consemnează  acţiunile  generalului  medic  Saint-Paul,  experienţa  acumulată,  precum  şi prezentarea unei schiţe preliminare a unei Convenţii Internaţionale privind crearea unei „zone neutre numită Zona Geneva”.  Ideile şi  principiile  dezvoltate  în  această  lucrare  au  fost  izvorul  de  inspiraţie  pentru  schiţarea textului prezentat la Conferinţa Diplomatică de la Geneva din mai-august 1949 şi  pentru  revizuirea  a  patru  Convenţii  „privind  protecţia  persoanelor  civile  în  timp  de  război”, adoptate anterior.           Întrucât  schiţa  Convenţiei  „Geneva  Zones”,  prevăzută  cu  zone  întinse,  combinate  cu protecţia monumentelor şi chiar a oraşelor istorice şi artistice, permitea să fie folosite ca  refugiu  atât  pentru  răniţii şi  bolnavii  din  forţele armate, cât şi pentru unele categorii de civili, cum ar fi femei, copii, bolnavi, invalizi şi persoane în vârstă, Conferinţa Diplomaticăa divizat proiectul în două părţi distincte.        În  prima  parte  au  fost  ratificate  „zonele spitalelor   si   localităţilor”   pentru   răniţii şi bolnavii   din   forţele   armate   protejate   de   emblema Crucii Roşii, iar în cea de-a doua au fost    create    „spitale,    zone    de    siguranţă, localităţi  organizate  şi  protejate  de  efectele  războiului   pentru   răniţi,   bolnavi,   invalizi,   persoane  în  vârsta,  copii  sub  cincisprezece  ani,  femei  gravide  si  mamele  copiilor  sub  şapte  ani”,  protejate  de  existenţa  unui  semn  constituit  din  benzi  roşii  oblice  (emblema 
Zonelor Geneva până în anul 1998).         După  trei  ani,  în  anul  1951  s-a  încercat  din  nou  implementarea  acestor  idei:  pregătirea si dezvoltarea, din timp de pace, a locurilor de refugiu pentru populaţia civilă, aceste  „zone  de  siguranţă”  pe  care  beligeranţii  să  le  accepte  şi  să  le  respecte  în  virtutea  Dreptului  Umanitar,  explicat  clar  în  Convenţiile  de  la  Geneva  din  12  august  1949.  Pe  baza protecţiei furnizate prin Convenţiile de la Geneva, au fost întocmite şi perfectate  planuri  de  evacuare  si  transfer  a  populaţiei  spre  zonele  neutre  cu  diferite  municipalităţi din Europa.   La   Conferinţa   Internaţională   din   1954   de   la   Berlin   privind   problema   protecţiei populaţiei  civile  în  timp  de  război,  s-a  pus  în  dezbare  necesitatea  creării  si  recunoaşterii zonelor neutre si a oraşelor deschise. În   analele   Organizaţiei   Internaţionale   a   Protecţiei   Civile,   această   întâlnire   devine   cunoscută, mai târziu, sub numele de „Prima Conferinţa Mondiala de Apărare Civilă”. Urmând  rezoluţiile  adoptate  de  delegaţiile  de  la  Berlin,  Asociaţia  Internaţională  a  făcut eforturi pentru a răspândi, în cât mai multe ţări, principiul pregătirii locului de refugiu în colaborare cu instituţiile şi organizaţiile naţionale de apărare sau protecţie civilă. În  iulie  1956,  „Buletinul  Informativ  ale  Zonelor  Geneva”  (Geneva  Zones  Information  Bulletin)  a  fost  redenumit  CIVIL  DEFENCE  (Apărare  Civilă).  Într-un  Editorial  al  său a previzionat  dezvoltarea  Asociaţiei:  „Reînceperea  acţiunii  generale  prin  Organizaţia Zonele  Geneva  pentru  protecţia  copiilor,  mamelor,bătrânilor  si  invalizilor  în  caz  de  război   coincide   cu   dezvoltarea   organelor   naţionale   de   Apărare   Civila   îndiferite ţări…Zonele  Geneva  continuă  eforturile  lor  în  realizarea  evacuării  necombatanţilor  în  locuri  derefugiu şi  zone  cunoscute  ca  „Geneva  Zones”,  continuă să  lucreze  la  dezvoltarea  planurilor  pentru  acestelocuri şi  să  promoveze  la  nivel  internaţional măsurile  Apărării  Civile,  care  acţionează  ca  o  clearing  houseîntre  diferite  organe  naţionale de Apărare Civilă”.         Acest lucru a avut un ecou deosebit, astfel încât cea de-a doua Conferinţă a Apărării Civile, din anul 1957, desfăşurată la Florenţa, a avut un caracter internaţional. Pe timpul acestei  întâlniri,  delegaţiile  au  stabilit,  pentru  Asociaţia  Internaţionala  a  Zonelor  de  la  Geneva,  sarcina  de  a-şi  extinde  activităţile  sale  –  de  la  protecţia  omului  la  cele  privind  protecţia  mediului  –  şi  transformarea  sa  într-o  organizaţie  specializată  în  materie  de  Protecţie Civilă. Această recomandare a fost realizată un an mai târziu, în 1958, Asociaţia Internaţională  a  Zonelor  Geneva  transformându-se  în  Organizaţia  Internaţională  de  Apărare Civilăşi obţinând un nou statut, permiţând admiterea ca membri în Organizaţie, a  indivizilor,  organismelor  asociative  cum  sunt  asociaţii,  societăţi şi  chiar  guverne.  Scopurile  Organizaţiei  au  fost  extinse,  continuând  să  se  ocupe  cu  locurile  de  refugiu  şi zonele  de  siguranţă,  concomitent  cu  preluarea  responsabilităţilor  de  coordonator  al  legăturilor dintre Organizaţie şi diferite structuri naţionale de Apărare Civilă.          Au fost realizate şi promovate studii şi cercetări privind domeniile protecţiei civile, s-au  facilitat  schimburi  deexperienţăşi  s-au  făcut  eforturi  în  domeniul  prevenirii,  pregătirii şi intervenţiei împotriva dezastrelor.
        Pe baza noului său statut, Organizaţia a organizat cea de-a treia Conferinţă Mondialăa  Apărării  Civile  în  mai  1958,  la  Geneva.  Agenda  Conferinţei  a  inclus:  radioactivitatea  atmosferica,  descentralizarea,  război,  statutul  internaţional  al  personalului  Apărării  Civile  şi protecţia    proprietăţii    culturale.    Au    fost    obţinute  unele  rezultate  prin  faptul  că  testele  nucleare    în    atmosferă    au    fost    interzise,    adăposturile  antiatomice  au  crescut  ca  număr în  multe  ţări,  personalul  Apărării  Civile  s-a  bucurat  de  un  statut  internaţional  recunoscut  prin     Dreptul     Umanitar     Internaţional şi proprietatea   culturală   a   fost   protejată   prin   înţelegeri internaţionale.       Începând  cu  anul  1960,  Organizaţia şi-a lărgit    preocupările,    incluzând,    pe    lângăprotecţia   populaţiei   în   timp   de   război şi protecţia pe timp de pace, în cazul producerii dezastrelor naturale si tehnologice.      În anul 1966, la Conferinţa Internaţională privind Protecţia Radiologică, desfăşurată la Monaco,  a  fost  adoptat  textul  primei  Constituţii  care  i-a  conferit  statutul  de  organizaţie interguvernamentală.  Această  constituţie  poate  fi  privită  ca  o  Convenţie  internaţională, prin  faptul  că  a  creat  cadrul  pentru  depunerea  de  către ţările  membre  ale  Organizaţiei,  a  instrumentelor de ratificare.      Constituţia  devine  efectiv  o  forţă  în  1  martie  1972,  la  prima  Adunare  Generală  a  Statelor  Membre,  fiind  înregistrata  în  anul  1975  la  Secretariatul  ONU  din  New  York,  conform articolului 102 din Carta ONU şi publicat în Seriile de Tratate ale ONU. Au avut loc mai multe Conferinţe Mondiale ale Apărării Civile (Berlin – 1954, Florenta – 1957, Geneva – 1958, Montreaux – 1961, Geneva – 1963, Geneva – 1972, Caracas – 1974, Tunis – 1978, Rabat – 1980, Amman – 1994, Beijing -1998, Geneva – 2000, Kobe- 2005).       Acutizarea  gravelor  probleme  umanitare,  generate  de  producerea  unor  dezastre  şi  de  conflictele regionale, au determinat ca guvernele din tot mai multe state să ia în discuţie responsabilitatea  protejării  populaţiei  civile  tot  mai  afectată.  Aceste  demersuri  s-au  materializat prin declararea deceniului 1990-2000 “Deceniul internaţional de reducere a efectelor dezastrelor naturale”.      La  cea  de-a  XI-a  Conferinţă  Mondială  de  Apărare  Civilă,  desfăşurată  în  1998,  la  Beijing,  China,  a  fost  adoptat  Planul  Mondial  de  Acţiune  pentrudezvoltarea  apărării civile, axat pe dezvoltarea  structurilor  de  apărare  civilă,  cooperarea  internaţionalăîn materie de ajutorare şi asistenţă, concomitent cu promovarea măsurilor de prevenire şi pregătire în fata dezastrelor.     La cea de-a XII-a Conferinţă Internaţională din mai 2000, desfăşurată la Geneva, este adoptată „Convenţia Cadru privind Asistenta de Apărare
Civilă”, prin care Apărarea  Civilă este definităca  „  un  instrument  inevitabil  de  susţinere  a  dezvoltării   în   faţa   dezastrelor   naturale   şi provocate de om”.     În perioada 18-22 ianuarie 2005, la Kobe, Hyogo,   Japonia,   a   avut   loc,   sub   auspiciile   O.N.U.,       Conferinţa       Mondială       privind       Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10  ani  de  la  cutremurul  devastator  produs  în  regiunea  Kobe.  Conferinţa  îşi  propusese  iniţial să   pună   în   discuţie   experienţa   autorităţilor nipone şi a organismelor internaţionale dobândită  cu  ocazia  măsurilor  de  sprijinire  a  populaţiei     afectate     şi     de     reabilitare     a     infrastructurii vitale.    Producerea     tsunami-ului     devastator     din Oceanul  Indian  la  26  decembrie  2004  a  impus  organizatorilor  formularea  şi  transmiterea  de  condoleanţe   guvernelor   din   ţările   afectate,   compasiunea şi  solidaritatea  cu  populaţia  grav  afectată.   De   asemenea,   au   fost   transmise   felicitări   pentru   răspunsul şi   sprijinul   comunităţii  internaţionale  acordat  statelor  afectate,  pentru  a  depăşi  mai  uşor  aceastătragedie.  La  sfârşitul  Conferinţei  Mondiale  s-a  adoptat  o  declaraţie  comună  sub  deviza:  “Reducerea riscului – un viitor mai sigur”.       Făcând un bilanţ al progreselor obţinute, se poate constata că activităţile Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile s-au diversificat şi vizează, în principal, coordonarea şi planificarea  la  nivel  internaţional  a  activităţilor  de  prevenire  şi  gestionare  a  dezastrelor,  precum şi  a  eforturilor  de  atenuare  a  consecinţelor  accidentelor  şi  calamităţilor  de  toate  tipurile, în timp de pace sau război. În anul 1972, printr-o rezoluţie O.N.U., ziua de 1 Martie a fost stabilită ca Ziua Internaţională a Protecţiei Civile.